Dependenţa de electricitate

... faţă

... verso

Şi acum traducerea, pentru că nah... ţin la cititorii mei:

Încep să scriu ciorna acestui articol cu stiloul. Pe foaie. La lumina lumânării. Dacă nu ar ploua şi dacă aş fi fost chiar lipsită de suflet, aş fi alergat până în curte şi aş fi lăsat cocoşul fără o pană din coadă, numai de dragul de a intra în atmosfera aia a anilor în care omul era fără de griji şi nici prin cel mai întunecat colţ al minţii nu-i trecea că cineva o să inventeze vreodată internetul.

Mi-am petrecut aproximativ două ore butonând întrerupătorul: on... off... on... off... on... off... on... offfffffff... Acum nici nu mai ştiu sigur dacă l-am lăsat pe on sau pe off. Oricum efectul este acelaşi: un mare nimic.

Am făcut tot ce se poate face pe un laptop fără internet înainte să i se termine bateria; adică m-am uitat la două episoade jumate din Kyle XY. Prin urmare, acum stau într-o mare tensiune pentru că, fix la finalul ultimului episod din seria 1, adică atunci când se desluşesc parţial misterele, mi s-a închis laptopul. Cine Dumnezeu este omul ăla care stă pe marginea lacului cu spatele???

Partea cea mai interesantă atunci când nu avem curent (pe lângă părţile la fel de interesante cu lipsa internetului, a televizorului, a cuptorului cu microunde, a filtrului de cafea, a fierului de călcat, a uscătorului de păr, a luminii începând cu ora 20.00... chiar 19.00 dacă mai avem şi norocul - pe care tocmai am constatat că îl avem! - de a ploua şi a fi înnorat afară) este că nu merge nici hidroforul. Deci, se sistează şi apa din fântână. Oare putem fi mai norocoşi de atât?

Da, ştiu, locuiesc în grotă şi acum ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea şi, deodată, să descopăr lucrurile mici şi simple care îmi fac viaţa "mai frumoasă". Cum ar fi zgomotul ploii pe geamul de pe acoperişul casei mele (), luminiţa jucăuşă a lumânării (), tăcerea casei (), foşnetul peniţei pe foaia de hârtie (), urletele lui Ralf căruia îi este frică de tunet (), conversaţia interminabilă a mamei cu nana () sau râsetele din "Friends" de la PSP-ul lui frate'meu (). NOT!

Îi mulţumesc, totuşi, lui Dumnezeu că nu mi-a descărcat şi telefonul sau că (încă) nu mi-a luat semnalul. Nu că m-ar fi sunat toată lumea pentru a se interesa de condiţia mea de om fără electricitate... Dar măcar să ştiu eu, în sufletul meu, că încă nu m-am întors de tot în cavernă...

Uof!!!

Din ploaie cu dragoste...

Până de curând, adică până acum vreo două zile, aveam impresia despre ploaie că este romantică. Acum am impresia că este proastă, enervantă, gălăgioasă, sclipicioasă şi antipatică.

Şi, pentru că pe lângă toate aceste "calităţi" o mai are şi pe aceea de deprimantă, o să îmi împart cu voi starea de spirit.

Enjoy:

Siguranţă deplină la Cinema City

Chiar aseară mă gândeam că nu am mai fost de ceva timp la un film. Ultima dată am fost la "Sex and the City" la Cinema City şi, dacă mi-aş dori să văd un alt film, tot către Cinema City m-aş îndrepta.

Şi cum eram eu aşa, cu gândurile mele despre filme şi săli de cinema de mult nevizitate, am ajuns cu ochii pe blogul Andreei care cu atâta măiestrie a relatat o întâmplare de poveste petrecută chiar în locul către care îmi îndreptam eu visele: Cinema City. Este o întâmplare despre un cocalar (cred că este a treia oară în viaţa mea când chiar SCRIU acest cuvânt; nu îmi place deloc cum sună, dar îl descrie foarte bine pe omul despre care vorbeşte Andreea), un manager şi un poliţist.

Andreea zice mai bine, aşa că vă rog să lecturaţi.

(pauză de lecturat.... zzzzzz... still pauză... zzzz... mai aveţi mult?... zzzz... da, ştiu, este un articol lung şi plin de indignare... zzzz... începeţi şi voi să vă enervaţi pe măsură ce îl citiţi, nu?... zzzz... gata?... zzzz... pot să-mi spun şi eu părerea acum?... zzzz... ok, GATA!)

Nu-i aşa că este nemaipomenit cum un manager spune că nu poate face nimic pentru a soluţiona problema, aflându-se în imposibilitatea de a se "bate" cu cocalarul? Adică, nah... sunt convinsă că cea mai arzătoare dorinţă a Andreei şi a lui Etienne în momentul acela era să o vadă pe domnişoara manager sărind la gâtul cocalarului.

A, ba nu! Mă scuzaţi. Greşesc. Cea mai arzătoare dorinţă a lor era să îl vadă pe paznic concediat. Pentru că aşa se rezolvă o situaţie de criză! Şi pentru că, odată de paznicul va pleca cu coada între picioare, ei îşi vor putea îndeplini o altă dorinţă: aceea ce a rămâne singuri cu cocalarul!

Eu nici măcar nu înţeleg de ce sunteţi voi revoltaţi. Toate dorinţele vi s-au îndeplinit. Inclusiv aia în care poliţistul v-a deschis uşa de la maxi-taxi. Sper că v-aţi cerut scuze pentru că aţi îndrăznit să îi cereţi să vă protejeze până acasă.

În concluzie... hai să mergem cu toţii la Cinema City! Acum că până şi paznicul e concediat, siguranţa e deplină!

O proastă, un prost şi o rochie de naşă

Înainte de a trece la povestirea în sine, o să fac o legendă pentru clarificarea unor termeni:

1. Siraj = locul ăla din Iaşi care seamănă cu un bazar, numai că e acoperit, are 43596986,985976 standuri unde se găsesc 629679,47752687 "specii" de produse, începând de la polonice şi până la bluziţe de la Irina Schrotter, unde trebuie să ai foooaaarte multă răbdare pentru a sesiza şi a face diferenţa între un lucru de calitate şi un kitch, unde sâmbăta este aglomeraţia de pe lume, dar unde, totuşi, mă duc pentru că diferenţa de adaos comercial între acest loc şi un alt loc din centrul oraşului este evidentă, chiar şi pentru cineva care nu a terminat Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor.

2. Rochie de naşă = rochia aceea confecţionată dintr-un material lucios (saten ), rochie care seamănă, de fapt, cu o jupă sau cu o cămasă de noapte sau nah... dacă doriţi să fiu puţin mai plastică şi mai creativă, cu un baby-doll (), rochie care, din cauza materialului, îţi scoate în evidenţă toate formele (inclusiv pe cele pe care nu ţi-ai dorit să le arăţi) şi, prin urmare, rochie care te supune la o drastică dar eficientă cură de slăbire înainte de a o purta. De asemenea, ceea ce este mai important cu privire la această rochie este faptul că NE-A-PĂ-RAT trebuie să aibă sclipici, paiete şi pietre din alea preţioase (cristale), să fie decoltată şi în decolteu să aibă o broşă (care, evident, trebuie să fie împodobită cu aceleaşi cristale... ca să fie în ton cu rochia). Rochia aceasta niciodată nu are lungimea normală: ori este prea scurtă, ori este până în pământ. Nu are importanţă culoarea acestei rochii, nicio culoare nu o face să arate mai bine...

3. Proastă = unii îi spun, foarte plastic, "piţipoancă". Pentru că eu am o altă definiţie asupra acestui termen şi pentru că nu vreau să jignesc oamenii de la ţară, o să-i spun "proastă". Aşadar, proasta este acea fiinţă de sex feminin care merge în siraj special pentru a-şi alege o rochie de naşă, care nu este conştientă de faptul că este cât casa şi, prin urmare, dacă ar mai exista o ultimă speranţă pentru ca acea rochie să arate bine, ea a spulberat-o, care crede că este mai sexy şi o avantajează culoarea gălbuie, care crede că o pereche de pantofi roşii cu sclipici şi cu botul ascuţit se asortează perfect cu întreaga ţinută. A! Şi care îşi va face un mare COC () asortat cu sclipici. Roşu.

4. Prost = bărbatul proastei. Au aceleaşi gusturi.

Situaţie:

Sâmbătă, în siraj, proasta proba rochia de naşă şi îşi unduia ditamai fundul prin faţa prostului. În timpul ăsta, eu încercam să-mi protejez ochii care, sensibili fiind, nu suportă atâta sclipiciozitate la un loc. Şi ce credeţi că îi spune prostul???

"ESTE PREA SIMPLĂ!!!"

Sau poate că nu

Poate că sunt prea naivă, sau poate că nu sunt. Poate că încă mai cred în cai verzi pe pereţi, poate că sunt imatură pentru că mai cred în existenţa poveştilor despre jumătăţi care umblă dezorientate toată viaţa urmându-şi scopul de a se întâlni, poate că nu am gândit bine atunci când mi-am stabilit plafonul fericirii în viaţă, poate că am luat o decizie greşită.

Sau poate că nu.

Poate că sunt egoistă, poate că definiţia fericirii e alta decât cea din capul meu, poate că aveţi impresia că sunt superficială, poate că aveţi impresia că sunt rece, poate că aveţi impresia că nu îmi pasă, poate că aveţi impresia că nu ştiu, poate că aveţi impresia că inventez, poate că aveţi impresia că aberez, poate că aveţi impresia că am nevoie de dramă pentru a simţi că trăiesc.

Sau poate că nu mă cunoaşteţi.

Poate că sunt cel mai rău om de pe Pământ, poate că doar aşa mă simt, poate că lovesc, poate că întorc cuţitul în rană, poate că mă gândesc doar la mine, poate că vreau sa SIMT, poate că nu am simţit, poate că îmi doresc din tot sufletul să simt, poate că vreau fluturi pentru toată viaţa, poate că ştiu că nu există fluturi toată viaţa.

Dar poate că, totuşi, eu îi vreau pentru toată viaţa.

Poate că nu sunt un om rău, poate că am fost până acum, poate că voi fi de acum înainte sau poate că nu. Poate că o să fiu judecată, poate că o să fiu pusă la zid, poate că o să fiu înţeleasă, poate că nu voi pierde ceea ce mi-aş dori să am.

Sau poate că voi pierde.

Poate că viaţa merge înainte, poate că timpul le va rezolva pe toate, poate că voi forţa timpul, poate că sunt impulsivă, poate că voi fi impulsivă, poate că am creat impresia că viaţa nu mai merge înainte, poate că sunt fără suflet pentru că am creat această impresie, poate că voi regreta, poate că risc, poate că ridic din umeri, poate că voi regreta.

Sau poate că nu.

P.S: Îmi cer scuze, dar va fi un articol fără comentarii.

E simplu: „Dragostea durează trei ani”

Ori dintr-o obsesie impresionantă pentru Frederic Beigbeder, ori dintr-un impuls de nestăpânit de a emite filosofii nocturne (e noapte când încep ciorna viitorului articol), ori dintr-o înţelepciune fără de margini... nu ştiu sigur din ce motiv... am hotărât să plec de la cartea lui Beigbeder şi să ajung... nu se ştie unde.

Stilul ironic şi, pe alocuri, pervers, al lui Beigbeder mă face să spun că lucrurile sunt foarte simple şi aproape de necontestat: „dragostea durează trei ani” şi el demonstrează această afirmaţie făcându-şi publică ciclicitatea vieţii: se îndrăgosteşte, se însoară, după trei ani divorţează, se îndrăgosteşte din nou, se căsătoreşte din nou şi, după trei ani, divorţează din nou. Simplu, nu? Dragostea durează trei ani.

Nu ştiu exact durata dragostei, dar ştiu că, oricât de unică aş fi eu, tu, el, oricine, de fiecare dată ne îndrăgostim la fel: avem parte de aceiaşi fluturi din stomac, de aceiaşi genunchi tremurânzi la vederea cuiva, de acelaşi zâmbet tâmp la auzul unor cuvinte drăgălaşe; oamenii sunt unici, numai că modalităţile de manifestare sunt limitate.

Dacă aş fi medic specialist în... nu ştiu ce... aş vorbi despre substanţa eliminată de creier care determină o euforie temporară, dar care, din păcate, durează mai puţin de trei ani. Cum nu sunt medic, o să spun doar că eu chiar cred în această teorie. Cum sunt om care cugetă (deci există!), o să spun că ar fi foarte frumos dacă am descoperi, de fapt, care este elementul care ar trebui să se afle în spatele îndrăgostelii, adică acel element ce face ca dragostea/relaţia/convieţuirea în linişte şi pace între două persoane care, la început, au avut nişte fluturi în stomac, să dureze mai mult de trei ani. MULT mai mult.

Nu cred că am chef să filosofez în continuare despre acest subiect şi să emit nişte teorii, aşa că o să-l las pe Beigbeder să spună o chestie inteligentă, apropo de descartes-urile mele de mai sus: „A fi singur a devenit o boala ruşinoasă. De ce oare fuge toată lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre Descartes n-ar mai scrie: "Cuget, deci exist". Ar spune: "Sunt singur, deci cuget". Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist”.

Şi cum mă doare capul foarte tare, o să-l mai las pe Beigbeder să-mi ţină puţin locul. Oricum el spune mai bine decât mine:

“Poţi să te îndepărtezi pe vecie de un om, poţi să-ţi calci toate jurămintele şi să rămâi în continuare faţă în faţă cu el, fără să faci din asta un capăt de ţară.”

“... poate într-o zi, mai târziu, mult mai târziu, ne vom întâlni într-un loc luminat; cu lume în jur, cu copaci, cu o rază de soare, ce ştiu eu, cu păsărele care vor cânta [...] şi, în mijlocul zarvei, ne vom recunoaşte şi ne vom gândi cu nostalgie la vremurile trecute, cele în care aveam douăzeci de ani, cele în care ne-am făurit primele speranţe, cele în care am suferit marile decepţii, vremurile în care am visat, în care am îmbrăţişat Cerul, înainte de a ne cădea în cap...”

Şi citatul citatelor:

“A seduce o fată înseamnă mai ales a reduce distanţele. Trebuie să reuşeşti să câştigi teren, centimetru cu centimetru, fără ca să se bage de seamă prea mult. Dacă vezi o fată care îţi place, trebuie să te apropii de ea (la 2 metri). Dacă îţi place şi de la distanţa asta, începi să vorbeşti cu ea (la 1 metru). Dacă zâmbeşte când îi înşiri balivernele tale, o inviţi să danseze sau să bea ceva (la 50 centimetri). Apoi, te aşezi lânga ea (la 30 centimetri). Cum încep să-i strălucească ochii, trebuie să-i aranjezi cu grijă o suviţă după ureche (la 15 centimetri). Dacă te lasă să-i aranjezi părul, vorbeşte-i putin mai de aproape (la 8 centimetri). Dacă respiră mai puternic, lipeşte-ţi buzele de ale ei (la 0 centimetri). Scopul acestei strategii este, evident, să obţii o distanţă negativă prin pătrunderea unui corp străin în interiorul acestei persoane (la aproximativ minus 12 centimetri, conform mediei naţionale).”

True! Când Beigbeder îţi zice lucrurile atât de simplu, cum poţi să nu crezi că “dragostea durează trei ani”?

Arthur Golden, Memoriile unei gheişe

Am vrut, iniţial, să fac un review asupra acestei cărţi dar, pentru că sunt conştientă de faptul că sunt atâtea review-uri şi unele dintre ele ar putea fi mult mai bune decât cel pe care l-aş fi făcut eu, o să spun, pur şi simplu, despre ea...

Mi-a plăcut această carte nu pentru că Arthur Golden a încercat să prezinte cultura japoneză oprindu-se, în special, pe această „cultură” a gheişelor şi descriind-o într-un mod foarte detaliat şi atrăgător. Nu este una dintre cărţile pe care, dacă le citesc, să mă facă să vreau să merg în locurile descrise. Ştiu că asupra altor cititori a avut acest efect.

Mi-a plăcut pentru că, încercând să prezinte toate aceste elemente culturale, autorul a introdus o poveste de dragoste mai neobişnuită, o poveste de dragoste ce poate nu ar fi avut acelaşi farmec dacă se întâmpla într-o cultură cu care eu, de exemplu, sunt familiarizată. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, aceeaşi poveste plasată într-o cu totul altă cultură, nici nu cred că ar fi avut credibilitate pentru mine. Să îţi petreci toată viaţa şi să o trăieşti din prisma unei iubiri despre care nu ştii dacă va fi vreodată împlinită... nu ştiu dacă este tocmai o mentalitate ce se pliază pe timpurile şi obiceiurile noastre.

Sayuri, personajul feminin principal, hotărăşte să devină gheişă şi să facă toate sacrificiile pe care această „meserie” le presupune în momentul în care un banal schimb de replici între ea şi un bărbat oarecare devine, de fapt, intriga întregii ei vieţi, iar bărbatul devine marea ei iubire, cel în funcţie de care va lua toate deciziile ce îi vor influenţa viitorul. Tot ceea ce face, face ghidându-se mai mult după sentimente, chiar dacă nu este nici o clipă sigură că bărbatul pe care îl iubeşte o cunoaşte, îşi aminteşte de ea şi îi împărtăşeşte sentimentele.

Are momente de „luciditate”, momente în care se îndoieşte de deciziile luate, momente în care îşi dă seama că s-ar putea să îşi regrete toate acţiunile, momente în care emite gânduri memorabile:

„... Atunci am învăţat că e periculos să te concentrezi numai asupra a ceea ce nu se află acolo. Cum ar fi fost dacă aş fi ajuns la capătul vieţii mele şi mi-aş fi dat seama că mi-am petrecut fiecare zi aşteptând un bărbat care nu avea să vină niciodată? Ce tristeţe insuportabilă m-ar fi pândit, să-mi dau seama că niciodată nu am simţit gustul mâncării sau că nu am văzut culorile peisajului, pentru că m-am gândit la Preşedinte în timp ce viaţa se scurgea uşor pe lângă mine.”

Toate aceste momente de luciditate, însă, îşi găsesc acelaşi răspuns: „Şi totuşi, dacă mi-aş fi luat gândul de la el, ce viaţă aş mai fi avut? Aş fi fost ca o dansatoare care ar fi exersat încă din copilărie pentru un spectacol pe care nu-l va da niciodată.”

Chiar dacă, până la final, iubirea îi este împlinită, povestea se termină într-o notă pesimistă: Dar acum ştiu că viaţa noastră nu e cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean. Oricare ar fi chinurile şi triumfurile noastre, oricât de mult am suferi, mult prea curând se împrăştie toate, ca tuşul prea subţire pe hârtie.

Fraza care mi-a rămas întipărită în minte este aceea de mai sus: „... Atunci am învăţat că e periculos să te concentrezi numai asupra a ceea ce nu se află acolo”, frază care m-a făcut să mă gândesc la faptul că, probabil din cauza unei slăbiciuni de caracter (nah că am recunoscut asta pe blog:P), în ultimul timp am avut tendinţa de a mă concentra asupra lucrurilor care nu mi s-au întâmplat, ignorând faptul că grija mea principală ar fi trebuit să fie găsirea unei modalităţi de a le face să se întâmple. Acest lucru fiind conştientizat, va fi reparat.

Şi uite aşa am transformat Memoriile unei gheişe într-o problemă de-a mea...